FIHR spune că destinațiile turistice au nevoie de management profesionist, nu doar de promovare. Corect. Numai că în România discuția pornește, de multe ori, de la un nivel și mai jos: în prea multe locuri nu avem nici management coerent, nici promovare adevărată. Avem acțiuni punctuale, evenimente, postări, bannere și campanii fără continuitate, dar prea rar o strategie care să răspundă simplu la întrebarea: de ce ar veni turistul aici și de ce s-ar întoarce?
Federația Industriei Hoteliere din România pune din nou pe masă una dintre vulnerabilitățile cronice ale turismului românesc: lipsa unei construcții coerente la nivel de destinație. După întâlnirile organizate cu reprezentanți ai administrației, operatori din ospitalitate și specialiști din industrie, concluzia FIHR este limpede: o destinație nu poate crește sănătos doar prin inițiative izolate, ci are nevoie de coordonare între sectorul public și cel privat, de obiective clare, de bugete gândite pe termen mai lung și de decizii luate pe baza datelor.
Este o observație corectă, dar care, în cazul României, ar trebui dusă mai departe. Pentru că înainte de a spune că promovarea nu este suficientă, merită să ne întrebăm dacă avem, cu adevărat, promovare. În multe destinații, ceea ce numim astăzi promovare este, de fapt, o succesiune de acțiuni fără o linie clară: câteva campanii în social media, un film de prezentare, niște bannere, un eveniment, eventual un concert. Toate acestea pot ajuta, dar nu înseamnă automat că există o strategie de marketing turistic.
FIHR insistă asupra ideii că Organizațiile de Management al Destinației nu trebuie să funcționeze ca simple instrumente de promovare. Un OMD funcțional ar trebui să aibă continuitate, finanțare predictibilă, acces la date și, mai ales, o relație reală cu industria, astfel încât hotelierii, restaurantele, operatorii de agrement și ceilalți actori locali să participe la deciziile care le influențează direct activitatea.
Problema este că România nu pare să aibă luxul de a alege între management și promovare. Are nevoie urgentă de amândouă.
O destinație poate fi bine administrată, dar dacă nu știe să se vândă, rămâne invizibilă. La fel, o destinație poate beneficia de o campanie spectaculoasă, dar dacă turistul ajunge acolo și găsește infrastructură slabă, servicii incoerente, lipsă de informație, trafic sau experiențe prost legate între ele, promovarea se întoarce împotriva ei.
Aici apare adevărata miză a discuției. Turistul nu cumpără separat hotelul, restaurantul, plaja, centrul vechi sau evenimentul. El cumpără experiența completă. Iar experiența completă este rezultatul modului în care funcționează întreg ecosistemul local.
Datele citate de FIHR arată cât de fragilă rămâne piața. În iulie 2026, unitățile de cazare din România au înregistrat peste 4,7 milioane de înnoptări, cu 6,1% peste nivelul din iulie 2025. Privită izolat, cifra poate suna bine. Imaginea pentru primele șapte luni este însă mult mai puțin confortabilă: numărul total al înnoptărilor a scăzut cu 3,1%, până la 15,5 milioane, iar aproape 80% dintre ele au fost generate de turiști români. Durata medie a șederii a rămas la 2,1 zile.
Tocmai de aceea, o lună bună nu este suficientă pentru a spune că lucrurile s-au așezat. Nici Simona Constantinescu, președintele FIHR, nu lasă loc de prea mult optimism. Mesajul ei este că operatorii pot investi în servicii și în experiența oferită, dar nu pot construi singuri destinații, nu pot simplifica procedurile administrative și nu pot rezolva singuri problema forței de muncă.
De aici înainte, discuția devine una despre responsabilitate și eficiență. Dacă avem taxe de promovare, dacă avem OMD-uri, dacă avem bugete locale și campanii, atunci ar trebui să putem răspunde simplu la câteva întrebări: ce rezultate au produs, câți turiști au adus, dacă au crescut durata sejurului, dacă au generat rezervări în extrasezon și dacă au adus mai mult consum în economia locală.
FIHR spune explicit că utilizarea taxei de promovare ar trebui legată de existența unui OMD funcțional și de o strategie multianuală, astfel încât fondurile colectate să fie reinvestite transparent și profesionist.
Banii de promovare nu ar trebui să fie cheltuiți doar pentru că există în buget
Ar trebui să genereze rezultate măsurabile. Altfel, promovarea riscă să devină o simplă obligație administrativă, fără legătură reală cu piața.
Pe lângă management și promovare, FIHR ridică și problema resursei umane, una dintre cele mai mari vulnerabilități ale industriei. Federația atrage atenția că deficitul de personal nu poate fi acoperit doar prin recrutare și că sunt necesare programe de formare, calificare și integrare mai bine adaptate nevoilor reale din ospitalitate.
Este un aspect care completează tabloul. Poți avea o destinație bine promovată, dar dacă turistul ajunge și este întâmpinat de servicii slabe, experiența se rupe. Poți investi în infrastructură, dar dacă nu ai oameni pregătiți, investiția nu se vede în calitatea percepută de client. Și poți avea hoteluri bune, dar dacă fiecare operator lucrează izolat și administrația nu leagă toate aceste puncte într-o strategie comună, destinația continuă să funcționeze fragmentat.
Asta pare să fie, de fapt, problema de fond a turismului românesc. Nu lipsesc complet nici investițiile, nici inițiativele, nici banii. Lipsește prea des legătura dintre ele. Iar fără această legătură, managementul rămâne administrație, promovarea rămâne campanie, iar turistul rămâne singurul care vede destinația exact așa cum este ea: întreagă. Poate de aceea întrebarea corectă nu mai este doar dacă România își promovează suficient destinațiile.
Întrebarea este dacă știe, cu adevărat, să le construiască și apoi să le vândă.
