După zile întregi in care m-am săturat de gluma cu “suntem in 87 August, a 6-a lună de vară”, arată aplicația de vânt că weekend-ul o să fie distractiv. Și a fost, statistic, tare încărcat. Peste 700 de apeluri la 112, zeci de copaci căzuți, inundații, acoperișuri smulse, și alte informații pe care o să le tot vedeți la știri.
Eu am simțit chemarea vidului și pentru că de acum nu mai sunt singur la asemenea momente, m-am uitat la a mică, Eve, și am întrebat-o ca un părinte responsabil ce sunt: vrei să ieșim sa vedem distrugerea, urgia și năpasta?? Normal că a zis da, și în timp ce a ei mamă o îmbrăca de frig, mi-a venit așa, să îmi aduc aminte cum se fac poze. Zic poze ca să nu care cumva să se trezească vreun fotograf să zică cum domle, da alea le numești tu fotografii.
Revin. Am luat vechiul aparat, am luat copila în mașină și am plecat spre Portul Tomis. Desigur, original, am oprit la Cazino prima dată unde am prins încă marea în fierbere. Ciudat sentimentul de a privi o furtună pe mare, mai ales atunci când ești pe mal.
Ești în siguranță și totuși sub picioare simți fiecare val care izbește, și ai impresia că următorul val care va lovi va veni direct peste tine, prin tine.
Ți-a plăcut nebunia furtunii, copil?
Am visat scurt, pentru că Eve a început să simtă frigul, deci am plecat. Spre plaja, unde valurile loveau după bunul plac. Dar ce mi-a umplut inima a fost pustiul. Ploaia și valurile au spălat amintirea turistică de pe nisip și fac loc acum iernii.
Era un suflet de om, care sigur era constănțean. Călca pe nisip și își asculta pașii, haosul ăla sonor al scoicilor sub talpi, terapie fonică. Nu făcea poze, nu avea telefon în mână pe speaker să audă cei de la distanță marea. L-am urmărit prin obiectiv, până l-am pierdut după o dună de nisip.
Tati, am înghețat! M-a adus Eve înapoi la realitate. Ți-a plăcut nebunia furtunii copil? Da! Mai vreau! Și eu. Dar până la următoarea, avem momenta pozele. Hai acasă să vedem cum au ieșit.
