Acesta este episodul doi al experienței trăite de un tată, Dorin Delcă, în marea de puști de la Beach, Please! 2025. Dacă nu ai apucat să citești prima parte, o găsești în acest articol – Povestea unui festival văzut prin ochii unui tată prăpăstios, dar cu suflet tânăr
Textul îi aparține integral lui Dorin, eu doar am pus intertitluri.
După bumtzi-bumtzi, urmează muncă și opăsică
Unde rămăsesem? Ahh…da… după prima noastră zi de festival, ne îndreptam pe la ora 01:30 spre mașină. Nu de alta, dar vineri e zi de muncă și atât eu, cât și Darius trebuia să ne prezentăm la program la ora 07:00.
Hopaaa… ne scanează ăia din nou brățările, lucru ușor de neînțeles pentru mine, daaar… dacă stai să te gândești nițel… logic.
Să vă mai spun că te mai și priveau adânc în ochișori? Jandarmii erau acolo, poliția imediat după.
La ieșirea din festival, părinți care își așteptau copiii. Unii dintre ei intrau (aveau brățările de adult), alții așteptau la ieșire, iar alții dormitau prin mașinile aflate prin parcare.
Mergând, îi explicam lui Darius că muzica e de căcat, că maimuțoii ăia nu sunt artiști, că de ce se duc la Mosh Pit, că eu nu am cum să înțeleg muzica asta, că una peste alta nu e mare șfărăială etc. Și cum eram așa lansat, am depășit un grup de 3 părinți care pășeau foarte relaxați, zâmbitori și mulțumiți și care, auzind ceea ce îi spuneam băiatului, au bufnit în râs. Eu, triumfător, m-am întors și am întrebat:
— Păi? Nu am dreptate? Noi nu avem cum să înțelegem asemenea muzică și artiști mizerabili.
Și am primit o lecție imediat, una dintre cele două doamne spunându-mi:
— Sau suntem noi prea Grinch? V-ați gândit și la această posibilitate? V-ați gândit că vorbesc moșii și frustrările din noi?
Pfff…Mi-a stricat “baba” toata buna dispoziție 😊
Și dacă tot am început drumul înjurând (remember… drumul de la mașină până la intrarea în festival), am zis că e normal să fac același lucru și pe drumul de întoarcere. Așa că, iată-mă înjurând continuu în pas alert spre mașina aflată la vreo 20 min de intrare, asaltat din spate de rugămințile copiilor de a merge mai încet.
Ca și Mircea, mi-am șoptit atunci în barbă:
„Futu-vă muma-n cur de draci, la venire m-ați alergat voi, la plecare vă alerg eu.”
Să vă mai spun că mă dureau toate cele, dar am zis să le arăt putoilor ce înseamnă bărbat. 😊
În consecință, am mărit pasul pentru ca ei să înțeleagă că nu te pui cu moșnegii când e vorba de mers spre patul în care să-și odihnească diafanul trup.
Drumul spre casă – liber. Distribui petrecăreții pe la casele lor (am plecat cu unul și m-am întors cu trei) și mă bag repede în pat. Era deja 2:30, iar, ghinion de neșansă, la 5:30 trebuie să mă trezesc pentru a pleca la serviciu.
Sigur, dă bine când spui, însă e mai greu de realizat. Asta pentru că la 5:30, când a sunat alarma telefonului, mi-am trezit toți vecinii înjurând de lucruri nu tocmai ortodoxe.
Și ete-așa, după tradiționalul „opăsică” la datul jos din pat, m-a prins ora 6:45, pe balcon, ciufulit și ciufut, mototolit tot și cu barba pe ochi, ochii lipiți, ușor zombi, sorbind suav din cele două ristretto puse una peste alta, trăgând cu nesaț din țigară (un obicei foarte nesănătos, de altfel) și discutând cu nevasta din dotare, care era curioasă să afle ce am descoperit la Beach, Please.
Și am început lansându-mă în niște tirade la adresa festivalului, participanților, artiștilor, muzicii, organizării și a organizatorilor (cu o aplecare asupra bulangiului ăla de Selly: f…tul să-l f…t… prea mă face să par și moș, și prost, și sărac).
Și după fiecare frază, uitându-mă la zâmbetul ei înțelegător, reveneam spunând:
— Bine, măi, dacă stai să te gândești… nu era chiar așa rău.
— Stai puțin, că reflectând… nu a fost chiar așa.
— Știi ceva… artiștii erau chiar de căcat, muzica de neînțeles, însă ăștia chiar s-au distrat.
— Ce făceam noi? Păi ce legătură are?
— Aaaa… ai dreptate, ăștia sunt mai cuminți decât eram noi.
— Dragă, stai să-ți spun: minorii nu își pot cumpăra băuturi alcoolice sau țigări din incintă.
Etc.
M-a ascultat, a zâmbit și uitându-se în ochii mei mi-a zis:
— Darius pare foarte fericit lângă tine! Și cu siguranță este foarte fericit că i-ai permis să participe. Și pare că s-a și distrat alături de prietenii lui. Nu îl lași să se odihnească astăzi? Că pare obosit!
Amu, mi-a dat de gândit ce mi-a zis muierea, însă sunt inflexibil când vine vorba de muncă și de regulile pe care le-am impus băieților mei (asta cu regulile e ușor vrăjeală, pentru că fac cârnații ăștia ce vor din mine, pentru că, deh… sunt băieții lu’ tata). Și nu sunt rigid pentru că încerc să-mi transform băieții în „spartani”, cum am auzit eu câțiva suveraniști (apropo… băi nebunilor, aveți grijă cu spartanii ăia în care vreți să vă transformați voi, băieții, că ăia se cam bulăneau și se cam ghiceau în bostan), ci pentru simplul fapt că ei trebuie să înțeleagă că fiecare acțiune are o consecință.
Așa că… mulțumindu-i pentru discuție nevestei, i-am transmis cu un zâmbet plin de satisfacție că Darius mă va însoți la muncă:
— Nu de alta, dar banii se “face” greu și de mâncat mâncăm zilnic. 😊
Așa că… 8h de muncă în condiții teribile 😊 Eu zombi, el motaind pe scaun. Suferință mare!
Cam până pe la ora 15:00, când este sfârșit de program. El spre casă – 1h somn și 2 sală. Da, mă… a băgat 2h sală… bănuiesc eu că pentru Mosh Pit și pentru a-și umfla mușchii astfel încât să fie mult mai vizibili 😊
Eu la muncă până pe la 17:00, apoi piață pentru week-end (că am și nevastă, nu doar copii). Ajung acasă, duș rapid, dat barba cu gel 😊, pieptănat și parfumat anti mirosul de moș.
La 18:30 toată lumea era adunată în fața blocului: Darius, nepotul din dotare (Vlad), David și Marius (prietenii lor). Și dă-i bice spre Beach, Please.
Moșul descoperă vibe-ul și DJ-ul din tinerețea lui
Drumul – ușor aglomerat, dar mult mai liber decât ziua precedentă, iar de la giratoriul de la Tuzla – coadă de așteptare. Cum sunt doar gras și urât, dar prost nu, mi-am adus aminte că în ziua precedentă banda 1 a mers mai repede, așa că… acolo am stat, urmărind amuzat ce se întâmplă pe celălalt sens unde același polițai scotea din coloană meltenii care se băgau în față și îi mai punea să facă o tură 😊
RESPECT!
Nu vă imaginați ce stare de bine mi-a creat acest om care, prin ceea ce făcea, le arăta respect celor din trafic.
Bine, nu vă pot reproduce zâmbetul larg pe care îl afișa când trimitea meltenii la coadă 😊
În fine. Parchez mult mai aproape de intrare, oferindu-le băieților o explicație ușor de acceptat:
— Când ieșim, ajungem în 3-5 minute la mașină și chiar dacă o să ne ia ceva mai mult să ieșim din parcare, voi o să vă puteți odihni după o noapte de bumtzi-bumtzi.
Acum, doar pentru voi, sanchi 😊 Mă gândeam cu groază că după o noapte pierdută o să mă alerge dracii ăștia până la mașină.
Aaaa… am uitat să vă spun: stabilisem de acasă că vom sta până mai târziu. Mi-a zis Darius:
— Tati, cântă „X” (morții lui, că nu îi țin minte numele) pe la 3:30 și după mergem acasă.
Eu, îngăduitor:
— Sigur că da, Darius!
Din nou, doar pentru voi: la 3:00 intrau boșorogii de la Paraziții 😊, iar înainte și după… La Familia și Puya.
Adică… cam singurii artiști de prin festival care puteau cânta ceva ce să înțeleg și eu 😊
Pentru pudici: tot cu p.li și f..tut, dar mai pe ritm!
Am intrat și, la propunerea copiilor, am mers să mâncăm ceva. Se informaseră temeinic: știau toate prețurile, unde este coadă, unde este bun, unde ne putem așeza să mâncăm civilizat, tot.
A urmat apoi, în așteptarea celorlalți prieteni, o binemeritată plimbare. Pentru siestă, așa.
Ne-am plimbat comentând, admirând fetele, râzând și discutând despre programul din acea seară. Știau și asta, iar dacă ceva era neclar, scoteau imediat telefonul pentru a confirma.
Într-un mod evident, deși am ajuns cu 2h mai devreme decât ziua precedentă, era cu totul altă atmosferă.
Mult mai multă lume, mai veselă, mai pusă pe distracție, dar și mult mai mulți oameni din generația mea.
Unii ajunși acolo împotriva voinței lor (să-i numim paznici 😊), iar alții chitiți, la rândul lor, pe distracție.
Nu de alta, dar dacă tot au venit să se asigure că tot este bine (ca și mine) și asta i-a și costat ceva, de ce să nu se și distreze?
O atmosferă de sărbătoare, de voie bună, de vacanță. Vă jur!
Acestea erau sentimentele care începuseră să mă cuprindă (și nu bausem nimic).
Pur și simplu eram mulțumit și fericit că mă aflu acolo. O fericire care venea din zâmbetul băiatului meu. O mulțumire care venea din siguranța pe care am întâlnit-o în acel loc, contrar tuturor așteptărilor și temerilor mele.
La fel de adevărat este că eram și îngrijorat, întrebându-mă cu ce o să-mi ocup timpul până la concertul celor de la Paraziții. Pentru că hotărâsem să las copiii să se distreze, iar eu să mă învârt de colo-colo așteptând să treacă timpul.
Grupul s-a reunit, iar eu mi-am văzut de drum „migrând” între scena principală, scena 2, scena de „moși”, plimbându-mă fără țintă pe acolo și analizând ce se întâmplă în jur.
Băi nene… lume multă rău (așa am zis atunci, dar mi-am schimbat părerea în seara de sâmbătă), oameni râzând, oameni bucuroși, țoale fistichii, băieți la bustul gol etalându-și mușchii (sau burțile), niște fete nițel mai dezbrăcate și nelipsitul strigăt de fericire (sau de luptă… că încă nu îmi dau seama):
„C-AIEEEEE… ați reușit să ajungeți? Mergem la mainstage?”
Bă… și încă ceva: tineri care mergeau tastând telefonul (cumva de înțeles pentru că semnal pentru a suna – mai greuț), dar care, atunci când ridicau privirea, își cereau scuze pentru că au fost la un pas să se lovească de tine.
Bine, pe mine mă ajută atât fizicul (106 kg în viu), cât și muianul (barbă mare, încruntat tot timpul, privire revoltată etc.).
Cred că așa cum mergeam eu, cu mâinile la spate sau împreunate pe piept (nu vă gândiți, mă, la tâmpenii, că mai am multă treabă pe aici), păream vreun polițai sub acoperire și asta îi speria pe ceilalți.
Băi… și la feteee… gârlă, grămezi, duium! Multe rău! Nu am văzut niciodată atâtea fete (de toate vârstele) într-un singur loc. Mai îmbrăcate! Mai dezbrăcate! Machiate discret sau excesiv! Tatuate sau nu! Multe fete! Da’ multe rău!
Știți ce se citea pe chipul lor? Un sentiment de siguranță! Nimeni nu se lua de ele! Nimeni nu le agasa! Nimeni nu le agresa!
Siguranță, măh!
Amu, ca să vă mai dau așa din casă și să vă mai fac să râdeți fasolea, mi-am adus aminte de o replică a fostului meu coleg de facultate și actual prieten, Arcadie, care, atunci când îi povesteam că mă plimbam cu Darius prin oraș și o grămadă de gagici se uitau la mine (da, mă… moi… Brad și Alain într-un singur trup angelic), s-a tăvălit de râs spunându-mi:
„Măh, boule, se uitau la fi-tu, nu la tine. Că tu ești moș, gras și urât!”
Fir-ai al dracu’, Arcadie, că mare dreptate ai avut.
Niciuna dintre fetele care treceau pe lângă mine nu s-a uitat la mine.
Bine… mint… s-au uitat câteva. Așa… cu milă, cu un mare semn de întrebare afișat. Ceva gen:
„C-aie… ce caută bosorogul ăsta pe aici? S-a rătăcit?”
Și cum mă plimbam eu așa… hopaaaa… la scena de moși, muzică mișto.
Câțiva tineri strânși în față se zbenguiau de mama-mama.
La platane… surpriză… DJ ANDI!
C-AIEEEE… DJ ANDI!
Acum… nu știu dacă știți cine e DJ Andi, dar ăsta, prin 2007, era chiar în vogă 😊
Așa că… m-am pus frumușel lângă mulțime și am început să-mi mișc fizicul dezordonat în ritmul muzicii.
Și cum mă bălăngăneam eu așa… baaaam… prind semnal și zic:
„Ia să-mi sun nevasta din dotare ca să asculte și ea niște muzică old school.”
Și, mai cu o poză, mai cu o filmare, începe să-mi treacă timpul în cu totul alt ritm.
Unul mai cu gândul la tinerețea ce a cam început să apună.
Termină Andi setul, îi dau mesaj lui Darius și merg la locul de întâlnire să verific ce fac copiii.
Mai sunt toți? Sunt întregi?
Nu de alta, dar vă reamintesc că ăia erau în mijlocul mulțimii, pregătiți să intre la Mosh Pit.
Și mă așez bătrânește pe o mică bancă lângă „main stage”, analizând cu ochi critici puștimea ce se perindă prin fața mea.
Neicușorule, voi, ăștia care înjurați festivalul, organizatorii (pe Selly am stabilit că toți cei din generația mea îl puteți înjura 😊) și pe puștii care participă, poate reușiți să-mi explicați și mie cum este posibil ca niște copilași care, într-un mod evident, nu erau trecuți de 14-15 ani, purtau brățări de adulți.
Sau cum e posibil ca o parte dintre puștanii minori să poarte și brățară de minor (care nu le permitea să cumpere alcool), dar și brățară de adult?
Întreb pentru un prieten, că pe mine personal mă doare în ceea ce a pierdut Vasile de s-a transformat în c-aie.
Chem puradeii, îi hidratez și îi întreb ce urmează.
Mă informează că la ora „X” este adunarea organizatorilor de Mosh Pit cu toți cei care vor intra în țarc, lângă roata mare.
Uimire… cum, măh? Ăștia fac „furia asta de p.zde” organizat?
M-a luminat Darius, spunându-mi că da și că este foarte important să înțelegi că nu ai voie să faci orice vrei tu în țarc, că trebuie să ai grijă să nu lovești, să ai grijă că dacă cineva pățește ceva, să anunți imediat etc.
Băh, ești nebun????
În fine… zic… taci, că-i bine, că am timp să mă mai plimb p-aici, să-mi clătesc bătrânii ochișori ca un moș pervers.
La ora „X” am fost primul care s-a prezentat la locul de întâlnire.
Nu de alta, dar să nu-mi scape ceva. Am stabilit deja că sunt moș paranoic.
Băi, și apare unul cu o mască. Adică… un fel de cagulă, dar cu niște floci mai argintii așa.
Vă jur că am fost la un pas să mă cac pe mine de râs.
Băi hodorogilor… arăta fix ca puiul ăla din desenele animate, ăla care era mai prost decât ficusul măică-mii.
Puștiul era foarte mândru de el, iar Darius mi-a spus să mă liniștesc că pe el îl ajută, pentru că atunci când se pierde de grup se uită după mcchicken, că îi lucește capul.
Curat murdar, monșer!
Cuba Libre, Paraziții și răzbunarea șoferului
Bine, măh, că deja încep să vă plictisesc… Ei s-au dus la Mosh Pit, eu mi-am văzut de treabă umblând brambura prin târg și comunicând prin SMS cu a mea consoartă și cu a mea soră, care stătea cu inima la gură de grija nepotului (Vlad, cel venit din Danemarca).
Mai pe la scena Kiss FM, mai pe la scena moșilor, mai căscând gura, mai comentând în barbă una, alta (băh… nu îmi iese din cap dracu’ ăsta de Selly, că până și la muncă am niște ingineri tineri care mi-au tufuț creierii povestindu-mi despre câte lucruri pozitive face ăsta pentru tineri), mă apropii de un stand cu băuturi răcoritoare.
Mă proțăpesc în fața copilului ăla de servea și îi spun plin de importanță:
— O Fanta de portocale, te rog.
S-a uitat puștiul la mine așa lung și îmi răspunde:
— Ați vrut să cereți un Cuba Libre și v-ați încurcat?
Eu, cu ochii beliți la el:
— Nu, tată, sunt șoferache și trebuie să beau doar Fanta și apă plată.
Puștiul:
— Îmi cer scuze. Eu așa am înțeles. Vă dau imediat o Fanta de portocale.
Măh… ce dracu’ o fi văzut puștiul ăla în privirea mea… nu știu.
Cert este că am achitat (cu brățara, măh… că doar ce învățasem cum dracu’ trebuie să pun mâna lângă cititorul ăla, ca să nu mai fie aia nevoiți să mă apuce de mână) și m-am îndepărtat.
Să tot fi mers vreo 20 m, așa, dar nu cred… și m-am întors la standul cu băuturi, înjurând în barbă.
Un alt puști mă preia instant:
— Cu ce vă servesc?
Eu, fioros:
— Am o vorbă cu puștiul ăsta care mi-a stricat feng shui-ul, zic.
Se eliberează puștiul și mă întreabă:
— Este ceva în neregulă?
Zic:
— Este, băi, putoiule. Este. Că am lăsat dâră de bale în urma mea după ce m-ai agitat cu Cuba Libre aia. Ia dă-mi și mie una, că nu o fi foc și oricum mai am câteva ore de stat p-aici!
Puștiul, râzând:
— Mulțumim mult! Știți… trebuie și noi să câștigăm un ban.
Am savurat acea băutură (nici pe departe cel mai bun Cuba Libre și departe de ceea ce înseamnă alcool), gândindu-mă amuzat la faptul că nu cred că am ratat vreo matoleală la vreo petrecere sau concert din tinerețe.
Și cum savuram eu băutura… cine apare pe scena moșilor?? Ține oare? Ține?
C-AIEEEEEEE… dacă nici eu nu am noroc, atunci cine?? Ziceți, măh!
DJ MANUEL RIVA.
Băăăă… ca pe vremuri, tată. Ca pe vremuri!
Acolo m-am proptit. Acolo dansând și aplaudând.
Și, evident, comunicând cu nevastă-mea care deja intrase la bănuieli:
— Băi hodorogule, tu te-ai dus să te distrezi sau să te asiguri că sunt băieții bine și totul este în regulă?
Vreți să știți ce sentiment m-a încercat? Bine… vreți, nu vreți… eu tot vă spun:
Mi-a părut rău că nu este și ea lângă mine.
Ba mai mult, am sunat-o euforic să îi spun să intre pe site și să-și ia și ea bilet pentru sâmbătă seara.
Atât de bine mă simțeam acolo între 120.000 de tineri.
Să vă povestesc cât de mult regret am simțit în vocea ei pentru faptul că nu este și ea acolo?
N-are sens, pentru că o să spuneți că suntem o familie de nebuni.
Și cum mă mișcam eu așa brownian, sună Darius:
— Tati, unde ești?
— Zic… la scena pentru moși.
— E mișto acolo?
— Old School, Darius. Old School. Manuel Riva.
— Vin și eu, că am ieșit de la Mosh Pit și m-ai făcut curios. Știu că omul merge pe la Untold.
Între timp, Riva începuse să adune oameni în fața scenei. Bine, omul e showman.
Ceea ce nu pot spune despre ciumpalacii de pe mainstage, dar… na.
Să vă mai spun că și-a sunat prietenii să vină la scena de moși, că e unul care face show acolo?
Și ete-așa ne-am pregătit, emoțional, pentru main eventul serii (pentru mine, nu pentru ei), reprezentat de concertul PARAZIȚII!
Și n-am fost singur acolo. Am fost cu toată gașca de puști (vreo 10 la număr).
Și-a-nceput.
După vreo 2 piese avem următorul dialog:
— Tati, ăștia nu au nimic în spate? Totul e live???
— Au, tată. Au Freaka Da’ Disk 😊 care e moșul de la platane.
— Pfoaaa… cât de tare. Ăștia de au venit de prin alte țări nu au făcut decât playback.
Foarte tare concertul lor, zice el.
Și dacă până acum nu v-am povestit despre meltenismul autohton, hai să vorbim acum puțin despre el:
Un tâmpit din mulțime s-a gândit să arunce cu o sticlă de apă către scenă.
Spun tâmpit pentru că ar fi trebuit să se informeze că ăia de pe scenă nu sunt tocmai întregi la cap.
Așa că… mama lu’ ăla care a aruncat a avut un moment de glorie oferit de Cheloo.
Noroc cu Ombladon, care, râzând, i-a spus lui Cheloo că e posibil ca tanticii chiar să-i placă.
Apoi, ca de nicăieri, a apărut un grup de petrecăreți, trecuți bine de 18 ani, care au început să se manifeste extrem de agresiv, neținând seama de cei din jurul lor.
Însă, așa cum m-am așteptat, tinerii au reacționat foarte mișto, îndepărtându-se de ei și lăsându-i singuri.
Și în tot acest context, îmi dă Darius un cot:
— Simți mirosul de iarbă??
Sincer, în prima fază nu l-am simțit, apoi a devenit foarte puternic și pregnant.
Venea din apropiere, dar nu mi-am dat seama de unde.
Și nu încercam să fac pe justițiarul, ci doream doar să văd și eu cum arată fața unui om hain!
Revenind: show total făcut de Paraziții… geniali ca întotdeauna.
Nu degeaba au scos ei Shoot Yourself.
Însă dacă vă așteptați ca ei să fi cântat despre simbolurile și credințele tradiționale românești sau despre arhetipuri și harta destinului personal în psihologia lui Jung, vă înșelați amarnic.
Mai pe beat, mai pe ritm, tot spre p_lă au sărit!
Așa cum stabilisem încă de acasă, după terminarea show-ului Paraziții, ne-am regrupat și am luat-o, cătinel, spre mașină.
Nu aveam de ce să ne grăbim pentru că, remember, aveam mașina foarte aproape.
Ei… dar nu luasem în calcul și că vreo alte 20-30 de mii vor să plece în același timp 😊
Așa că, târându-ne împreună cu turmele migratoare, am ajuns la auto din dotare.
Ptiu… am început să vorbesc în rime.
Și-am plecat.
Organizatorii, din nou la înălțime.
Pentru ca traficul să fie fluid, au decis ca ieșirea să se facă pe un drum secundar, plin de praf ce-i drept, astfel încât să fie 2 sensuri de deplasare fără ca mașinile să aibă posibilitatea să creeze vreun ambuteiaj.
Evident, au existat două mașini care au decis că toți cei din coloană sunt proști, iar ei sunt deștepți.
Cel de-al treilea imbecil a avut un ghinion teribil. M-a întâlnit! L-am blocat!
A rămas în spatele nostru până la drumul European! Cam 1h „așeea” 😊
Pentru voi 3 am doar… # 3 Cuvinte!
Am ajuns acasă la ora 5:30, spre amuzamentul lui Darius:
— Tati, nu trebuie să te mai trezești. Ai ajuns acasă exact la ora potrivită.
(eu mă trezesc zilnic la ora 5:30)
Dar despre asta… în următoarea poveste, că deja v-am plictisit.
.Urmărește Funky Travel
Blog - www.funkytravel.ro Facebook - www.facebook.com/funkytravelro Instagram - www.instagram.com/adi.gorpin
