Hamace la înălțime sau cum să-ți înfrângi demonii în vârf de munte

Gabriel Dan Chiriac. 51 de ani, manager în turism, pasionat de parașutism, alpinism și scufundări. O carte de vizită în doar câteva cuvinte a celui care a reușit să convingă sute de turiști să plătească pentru a-și învinge temerile. Rețeta lui este simplă: învață să te relaxezi într-un hamac aflat la aproape 200 de metri înălțime. 

Experiența “Hamace la Înălțime” se petrece în județul Gorj, în localitatea Baia de Fier. Fiecare persoană plătește 50 de lei, cost care include închirierea echipamentului necesar ( ham cu două carabine de siguranță și cască de protecție), drumeția montană asistată până la hamace și, bineînțeles, relaxarea de o oră și jumătate în instalația construită într-un peisaj de vis.

“Fiecare trebuie să se descopere, mai devreme sau mai târziu”

L-am rugat pe organizatorul acestei experiențe să-mi spună de ce a ales să investească într-un astfel de loc, mai ales că sunt mulți turiști care ar putea refuza să plătească bilet tocmai din cauza fricii. “Face parte din jocul cu viața! Un joc în care fiecare trebuie să se descopere, mai devreme sau mai târziu. Cei care practică sporturi extreme sunt angrenați în acest joc zi de zi. Hamacele la înălțime constituie însă un prag definitoriu pentru oamenii obișnuiți. Un loc în care ești pus față în față cu tine însuți și unde fiecare decide dacă este pregătit să treacă la un nivel superior de evoluție”, susține Gabriela Dan Chiriac. 

Teoretic, orice persoană peste vârsta de 4 ani și până la 100 kg poate participa la atelierul de hamace. Doar trebuie să fie dispus să-și înfrângă demonii, mai spune organizatorul. ”Întotdeauna evoluția a însemnat risc și sacrificiu. Iar cine nu riscă – nu căștigă! Este nevoie de un amestec de puțină tehnică + putină condiție fizică + multă determinare.  Toate sistemele de siguranță sunt supradimensionate astfel încât experiența să fie una pozitivă. Pe timpul desfășurării atelierului, participanții sunt în permanență asigurați dublu sau triplu pentru a fi preîntâmpinat orice eveniment neplăcut. Atât timp cât se respectă întocmai indicațiile coordonatorilor nimeni nu are de suferit”.

“Odată grupați sus pe stâncă, inima începe să bată“

Tudor Vultureanu este unul dintre cei care a ales să-și învingă fricile și a trăit experiența propusă de Gabriel Dan Chiriac. ”Pentru a participa încă nu știu exact ce m-a convins, poate soția care își dorea foarte mult, poate dorința de a-mi înfrânge frica de înălțime. Cert este că citind un interviu dat de domnul Dan, organizatorul proiectului, am aflat că într-adevăr frica de înălțime se tratează astfel și toți participanții după o perioadă scurtă în care stau suspendați devin relaxați și își înving teama”,  povestește Tudor.  

Tudor recunoaște că măsurile de siguranță și procedurile ce trebuiesc respectate sunt draconice. ”Inițial, am crezut că domnul Dan ar fi lucrat undeva în armată, după cum supraveghea parcurgerea noastră a traseului sau cum coordona fetele alpiniste ce ne coordonau. Ulterior, am aflat că este instructor de alpinism și parașutism, cu nenumărate trofee obținute în cariera. Echipamentele de siguranță de-asemenea erau premium, practic toată activitatea as putea spune că era mai sigură decât plimbatul liber prin parc. Permanent eram asigurați în două puncte pe două corzi diferite. Hamacele din ce am citit, sunt pentru astfel de condiții, totul este pregătit și monitorizat până în cel mai mic detaliu, practic șansele să ți se întâmple ceva sunt inexistente”. 

Legat de experiență, Tudor susține că totul a început ca o joacă. A plecat de la premisa că poate să coboare dacă nu se va simți pregătit și că, oricum, nimic nu îl obliga să stea suspendat într-un hamac. “De urcat pe munte o fac săptămânal, așadar rămânea dilema dacă voi pași în hamac sau nu. Traseul până la varf este relativ ușor pentru oricine. Urcarea pot spune că este infimă și de-asemenea riscul să poți cădea dezechilibrat până la varf este nul. Odată grupați sus pe stâncă, inima începe să bată. Încerc să mă consolez și să analizez dacă merg mai departe sau nu. Între timp aflu ca în eventualitatea unui abandon urmează să cobor pe poteca clasică situată în spatele stâncii de vis a vis. Ca să ajung acolo, este nevoie să traversez cu picioarele pe o sufa suspendată, ce traversează canionul. În partea de sus, alte două sufle de care mă țin cu mainile și de care îmi asigur echipamentul. Norocul meu a fost că am trecut printre ultimii și am avut în fața tineri, unii și sub 18 ani care au traversat fără emoții și de care ulterior am aflat că erau parașutiști 🙂 “

Tudor recunoaște că traversarea a fost ușoară, cu ochii deschiși, dar setați a fi în ceață fără a privi în jos. “Odată ajuns la locul de “imbarcare” am fost suspendat cu o a treia carabină cu role și dat în jos pe o șufă paralelă către linia de hamace unde urma să stau. De coordonarea mișcărilor ce trebuiau făcute pentru a ajunge în hamac se ocupă la fiecare în parte doar domnul Dan. Mai exact odată ce ajungeai în dreptul acestuia, trebuia să îl deschizi, urcai piciorul drept, după cel stâng și apoi tot corpul. Ulterior, trebuia ca una din cele două asigurări să o pui pe sufa ce ținea hamacele. Cealaltă rămânea pe sufa de transport. De-asemenea în final trebuia să eliberezi carabina cu role pe care Dan o trăgea către margine pentru a trimite un alt participant. La final, totul se făcea în sens invers. Acolo sus primul minut este greu, până accepți să te uiți și în jos, lucru pentru care dealtfel ai venit :)”

Concluzia lui Tudor este că oricine poate să încerce această experiență pentru că nu ți se poate întâmpla nimic. “Ține doar de tine să îți învingi emoțiile până ajungi în hamac după care totul devine o joacă de la care nu mai vrei să pleci.”