„Maramureș County Council have just spent 150.000 ron on a 48 sqm stand with 10 sqm LED screen. (…) They owe us 30,000 euros (…) It’s utterly disgusting and totally dishonourable. (…) Shame on you Maramureș County Council.”
Mesajul public al lui Charlie Ottley nu este o simplă postare nervoasă pe Facebook. Este un rechizitoriu. Un om care a filmat România, care a promovat-o internațional, care a lucrat cu echipe, actori, tehnicieni, care spune că a fost plătit… din propriul buzunar pentru un proiect comandat de o autoritate publică. Și că, la doi ani distanță, banii încă nu au ajuns.
Între timp, aceeași instituție ar fi cheltuit 150.000 de lei pentru un stand de 48 de metri pătrați, cu ecran LED de 10 metri pătrați.
Nu discutăm aici dacă standul este frumos.
Nu discutăm dacă LED-ul atrage priviri.
Discutăm despre o contradicție fundamentală: cum poți investi în aparență când nu ți-ai onorat trecutul?
O istorie care se repetă
Cei care urmăresc de ani buni ce se întâmplă în turismul românesc știu că nu este primul episod în care imaginea este tratată superficial sau incoerent. În 2022, la Travel Show New York, standul României a devenit viral din motivele greșite. O perdea imprimată cu câteva fotografii scoase la imprimantă, fără concept, fără storytelling, fără un mesaj coerent. O improvizație care trebuia să reprezinte o țară. Atunci am scris că nu este doar o problemă de buget, ci una de viziune.
Astăzi, cazul Maramureș arată că problema nu este doar viziunea. Este și coerența morală.
România a oscilat permanent între două extreme: minimalismul jenat și opulența fără strategie. Am văzut standuri goale, cu materiale grafice slabe, fără personal pregătit să spună o poveste. Am văzut și standuri mai mari, mai luminoase, dar fără o campanie integrată în spate, fără continuitate, fără follow-up. Problema nu este dimensiunea standului. Problema este ce rămâne după ce se stinge lumina târgului. Dacă un film realizat cu echipă profesionistă, cu zile de filmare și săptămâni de editare, rămâne „pe raft”, așa cum afirmă Ottley, atunci nu discutăm despre promovare. Discutăm despre risipă.
Pentru că promovarea nu înseamnă doar prezență fizică într-un pavilion expozițional. Înseamnă conținut valoros, distribuit coerent, plătit la timp și integrat într-o strategie pe termen lung.
Dincolo de Maramureș
Cazul nu este doar despre un județ. Este despre felul în care România își tratează partenerii din industriile creative.
Am avut „perdeaua” de la New York. Am avut târguri interne cu prezențe simbolice, fără concept clar. Avem acum un stand cu LED și o datorie contestată public.
Imaginea nu se construiește cu decorațiuni. Se construiește cu consecvență.
UPDATE
Într-un nou mesaj, prezentatorul britanic anunță că a fost asigurat că va restanțele vor fi achitate.
“De când am publicat o postare despre problemele pe care le-am întâmpinat cu Consiliul Județean Maramureș, legate de datoriile neplătite lăsate de fostul OMD și de administrația anterioară, am fost contactat de Diana Iliut, noul director al OMD Maramureș, care a promis că această situație va fi rezolvată în mod iminent. Din acest motiv, am șters postarea, întrucât acum recunosc problema și și-au cerut scuze pentru faptul că au permis ca ea să continue.
Sper acum că ne vor plăti pentru filmul comandat de fostul OMD și de administrația anterioară, precum și pentru mica contribuție pe care au fost de acord să o ofere la costurile de producție ale „Flavours of Romania”, sezonul 3, difuzat în prezent pe Netflix.
Recunosc că situația nu le este în totalitate imputabilă, însă o comunicare mai bună privind dificultățile lor în desfășurare ar fi generat mai multă înțelegere din partea mea. Ca de fiecare dată, totul ține de comunicare.”
